Farmazonul din Harlau


170 de ani de la debutul lui Vasile Alecsandri în teatru cu piesa „Farmazonul din Hîrlău”, pusă în scenă de Costache Caragiale.

Junele Vasile Alecsandri se întoarce la sfârșitul anilor 30 ai secolului al XIX-lea din Franța înaripat de idei moderne, dar și cu adânci impresii adunate din sălile de teatru frecventate cu tenacitate la Paris.
Găsește în țară o stare jalnică a teatrului.
Puținele trupe oferă publicului din Iași reprezentații căznite cu un nivel artistic extrem de precar.
Își dau concursul câteva trupe străine în săli improprii iar repertoriul este total rupt de realitatea românească. Vodeviluri franțuzești, piese bulevar-diere și operete italienești, doar asta putea să vadă publicul ieșean. Cea mai mare problemă era însă limba română. Majoritatea publicului priveau cu scepticism chiar și ideea de spectacol în limba română. Se susținea că limba română nu este potrivită pentru un act teatral. Alecsandri își propune ca scop să spulbere aceste idei retrograde și pentru asta, alături de M. Kogălniceanu și C. Negruzzi purced la înființarea Teatrului Național. Dintr-un entuziasm fără seamăn Alecsandri scrie „Farmazonul din Hârlău” care, cu toate imperfecțiunile sale, este o piesa originală, bine închegată și poate fi considerată piesa cu care s-a născut Teatrul Național în România.
Alecsandri, grăbit fiind să dea pentru proaspăt înființatul teatru o piesă, scrie cu repeziciune „Farmazonul din Hârlău”, iar pe 18 noiembrie 1840, piesa scrisă într-un stil simplu și conform atât cu gradul de educație a publicului cât și cu talentele începatoare a noilor amatori de teatru autorului, este jucată pe scena Teatrului Național, fiind la cortina finală ovaționată îndelung de către spectatori. Spectatorii au simțit că se află în pragul unui eveniment important. Evenimentul este într-adevăr uriaș ! În seara aceea a răsunat pe scenă graiul românesc și puțini, probabil, au fost cei cărora nu le-a plăcut. Prin această reprezentație s-a săvârșit un pas determinant pentru viitorul artei teatrale românești. Limba română câștigă o bătălie grea pe propriul său teritoriu.

Pe scurt despre ” Farmazonul din Harlau”:

Un tânăr aspirant la mâna fiicei slugerului Ganganu, pe nume Pestriţ , care vine de la Hârlău, nimereşte pe mâna câtorva boiernaşi ieşeni dornici de distracţie şi de pertreceri pe gratis .
Pestriţ vine cu două scopuri la Iaşi: să se însoare şi să intre in societatea … farmazonilor. Este stranie această dorinţă a unui boiernaş de la ţară si constitue de fapt deliciul acestei mici piese. Pentru a impedica logodna lui Pestriţ aceşti mici escroci de la Iaşi se dau drept o societate francmasonă şi se obligă să-l primească pe Pestriţ în rândurile lor. Comedia capătă valenţe groteşti prin felul cum işi inchipuie bonjuristii ceremonia de primire în loja masonică. Ceremonia se desfăşoară, unde altundeva, decât in pivniţă. Naivul Pestriţ este supus la aşa zisele încercări a lojei, este pălmuit, invocă trăsnetul, se întâlneşte pe tărâmul morţii cu alţi pretendenţi la loja masonică, care rătăcesc de săptămîni întregi şi nu-şi găsesc salvarea.
Într-un final Pestriţ îşi pierde driturile de logodnic şi mai află că de fapt i s-a făcut o farsă şi nu este nici farmazon. Îndurerat, Pestriţ se întoarce la Hârlău.
O poveste scrisă cu mult nerv si umor.

Surse:
http://www.teatrulmihaieminescu.com/farmazonul-din-harlau,http://www.botosanilife.ro/spectacol-farmazonul-din-harlau.

Published in: on 19 Noiembrie 2010 at 11:19  Comments (1)  

The URI to TrackBack this entry is: https://bibliotecaharlau.wordpress.com/2010/11/19/farmazonul-din-harlau/trackback/

RSS feed for comments on this post.

One CommentLasă un comentariu

  1. In vorbirea vremurilor lui Alecsandri, farmazon definea o persoana care facea parte din masonerie. Ca si in vremurile prezente, a face parte din masonerie era o garantie a accederii la functii si demnitati precum si de apartenenta la o elita a sociatatii. Iata cum erau definiti „farmazonii” in literatura vremii!
    „Farmazon – lămureşte boierul Iordache Golescu în Condica limbii rumâneşti (1832) – se zice o adunare, o soţietate de zidari ce prin taină se chibzuie de ale arşitectoniei, de ale meşteşugului lor. Farmazonie şi francmasonerie, adică tainica chibzuire a farmazonilor“
    Departe de a fi o critică la adresa masoneriei, cum îndeobşte e percepută astăzi, piesa Farmazonul din Hârlău pare mai degrabă un raspuns satiric la pretenţiile iniţiatice ale beizadelei Grigore Sturza. Căci, să nu uităm, , Alecsandri este opozantul pe viaţă al familiei Sturza şi autor al celebrei Protestaţie în numele Moldovei, a omenirii şi a lui Dumnezeu (1848): „Fraţilor români din toată România! Vă chem să fiţi marturi la nelegiuirile guvernului prinţului Moldovei, Mihail Sturza, carele de patrusprezece ani s-au arătat prin toate faptele sale duşmanul cel mai aprig al naţiei noastre!…“[20]

    În paranteză fie spus, este perfect plauzibil ca prinţul Sturza să fi devenit într-adevăr „farmazon“ la Istanbul pe când acesta îşi făcea stagiul în armata otomană, ca general, sub numele de Muklis Paşa. În acest caz, piesa lui Alecsandri poate fi semnul contondent al unor lupte de culise duse într masoneriile franceză şi engleză pentru câştigarea sferelor de influenţă în Principate, iar apartenenţa familiei Sturza la masoneria de rit englez să fi fost principala cauză a farsei lui Alecsandri, apropiat masoneriei franceze, adevărata câştigătoare a boicotării accederii la tron a familiei Sturza.

    La această concluzie concură şi semiotica numelui Pestriţ, altfel un nume ciudat şi fără vreo aderenţă la text, pe care îl poartă personajul căruia i se joaca toată această farsă a iniţierii. El nu e pus întâmplător de Alecsandri, şi poate că îl disimulează aici pe cel de Sturza, ştiindu-se că penajul sturzului (Turdus philomelos) este pestriţ! Oricum, pentru noi, farsa Farmazonul din Hârlău rămâne încă o dată apologia locului de pe margine, a unei „neimplicări active“ de tip lamartinist, poziţie ilustrată în piesă de personajul principal Leonil, cel care îl disimulează pe Alecsandri însuşi (numele fiind o trimitere la Basil Alecsandri). Fire de artist, amorezul Leonil este singurul din piesă care se recunoaşte un profan în ale „farmazoniei“. În opoziţie cu el este Titirez, boemul farseur prin prisma căruia „cinstita companie farmazonească“ apare penibil de vulgarizantă, în ea putând intra oricine, de la sans-culotte până la fanariot!
    http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=599
    De remarcat ca personajul principal a trait efectiv in Harlaul vremurilor lui Alecsandri!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: